Dependenţa de muncă

Deşi sunt într-o mini-vacanţă şi, teoretic, ar trebui să mă bucur de nişte zile departe de ştiri, simt că nu-mi găsesc locul. Încă de noapte trecută, când Bucureştiul începea să fie îngropat în zăpadă, simţeam că înnebunesc. Nu îmi doream decât un singur lucru – să fiu la muncă, să merg pe teren şi să fac ştiri prin zăpada care trecea de genunchi. Dar aveam o mulţime de treburi de rezolvat, amânate de dinainte de sărbători. Am simţit altfel zăpada asta. Ca un simplu bucureştean, care se chinuia să răzbată printr-un oraş înzăpezit. Autobuzele pline, înghesuiala din metrou, tramvaiele care nu circulau, maşinile înzăpezite, trotuarele troienite precum cărările de munte – toate mă făceau să simt, pe pielea mea, ceea ce a făcut obiectul jurnalelor de ştiri de pe toate televiziunile. Pe de altă parte, mă bucuram ca un copil când vedeam fulgii mari care cădeau încontinuu. Iar cei mici se bulgăreau de zor, în spatele blocurilor gri, şi făceau oameni de zăpadă. Un peisaj de basm pentru cei mici şi de coşmar pentru cei mari.
Mi-a rămas, însă, o senzaţie frustrare. Pentru faptul că nu eram pe teren, la fel ca şi mulţi dintre colegii mei. Ştiu că nu le-a fost deloc uşor, dar îi invidiam. Am realizat, a nu ştiu câta oară, că sunt dependent de muncă. Că trăiesc pentru ştiri. Astăzi am fost furios pe mine că nu am avut “în dotare” decât un telefon mobil cu cameră foto, şi ăla cu bateria descărcată. Cele câteva poze pe care le-am făcut sunt postate mai jos sau aici, în rezoluţie mai bună. Dar aş fi dat orice să am o cameră video la mine. Să pot filma cum se chinuie oamenii să răzbată prin troiene. Dar imaginile care mi s-au derulat astăzi prin faţa ochilor n-au nicio valoare. Pentru că nu au fost imortalizate de obiectivul camerei de luat vederi.

(Articol preluat de pe www.andilaslau.com)

Mic tratat despre javre

Javre. Lichele. Scursuri. Gunoaie. Ticăloşi. Pleava societăţii. Specie de fiinţe bipede, dar nu umane. Târâtoare care au pretenţia de a se crede oameni, înşă îşi duc existenţa mizeră târându-se în mocirlă, hrănind-se cu vieţile, destinurile, visurile şi idealurile lor. Asemenea specimene distrug, într-o fracţiune de secundă, oameni adevăraţi. Fără să le pese. Printr-un gest aparent minor şi banal, calcă pur şi simplu pe cadavre. Nu se gândesc la ce lasa în urmă.
Ce mă face să spun asemenea cuvinte grele? O întâmplare aparent banală, prin care a trecut o persoană draga mie. La vârsta la care îşi întindea aripile, sperând că poate schimba lumea cu idealurile ei măreţe, s-a trezit că tocmai i le-a tăiat cineva. Cineva care ar fi trebuit să îi întindă o mână i-a furat ideile şi şi le-a însuşit. Este vorba de o javră din subordinea Ministerului Incompetebţei. Pardon, Educaţiei. Da, chestia aia patronată de Adormiţei, care distruge viitorul noilor generaţii. Şi umează ca javra să le şi pună în practică. De ce? Pentru că poate. Pentru că ştie că nu va păţi nimic. Ştie că trăim în patria indiferenţei, pe numele ei România. Unde se poate orice. E o patrie tare primitoare pentru javre, un paradis al lichelelor în care furtul rămâne nepedepsit, iar laurii furaţi pe ideile altora aduc prosperitate. De ce nu există poliţii, parchete, tribunale şi puşcării pentru furtul visurilor şi al idealurilor? Nu detaliez acum, dar poate o voi face, dacă şi omul care a păţit asta îmi va da voie.
Până atuni, închei cu un mesaj pentru javre. Muriţi! Cât mai repede, preferabil. Să tragem apa closetului istoriei peste asemenea jigodii.

(Articol preluat de pe www.andilaslau.com)

Cum mi-am petrecut Revoluţia (I)

O temă pe care am văzut-o pe mai toate blogurile media şi care, recunosc, m-a tentat şi pe mine. Să scriu despre “evenimentele” din decembrie ‘89. Evenimente pe care acum 18 ani le-am trăit ca un copilandru, un adolescent în devenire. Aveam puţin peste 12 ani şi încă visam cu ochii deschişi. Credeam că va fi cu adevărat o schimbare, că vom avea cu toţii o viaţă mai bună, mai liberă, mai frumoasă. Dar timpul şi maturitatea m-au învăţat că tot ceeea ce credeam eu nu era chiar aşa.
În seara de 16 decembrie 1989 ascultam, ca de obicei, programul de la Europa Liberă. Atunci am auzit prima dată de ceea ce se întâmpla la Timişoara. De oamenii care s-au strâns în faţa casei lui Laszlo Tokes, hotărâţi să împiedice evacuarea lui. De faptul că Ceauşescu ar putea să cadă. Şi comunismul. Încercam, să înţeleg, dar nu reuşeam. A doua zi, pe 17 decembrie 1989, am auzit tot la radio că oamenii au dat buzna în judeţeana de partid şi au aruncat pe fereastră documentele comuniste, materiale de propagandă, “opere alese” de-a lui Ceauşescu. Europa Liberă, Vocea Americii, BBC, Radio France International – toate radiourile străine cu program în limba română spuneau acelaşi lucru: la Timişoara a început Revoluţia. Când i-am întrebat pe părinţii mei ce se întâmplă, nu au vrut să-mi spună. Mi-au zis doar că sunt tâmpenii, să nu vorbesc cu nimeni de asta. Că dacă spun cuiva e foarte grav şi m-ar putea aresta miliţia. Am înţeles de ce abia mai târziu, când am auzit tot la radio de primele arestări de la Timişoara. Ascultam cutremurat ştirile despre oamenii împuşcaţi pe treptele catedralei, despre tancurile care blocau intrările în oraş, despre armata care a descins ca într-un teatru de război. Protestele s-au domolit abia noaptea târziu. Nimeni nu ştia ce va urma. Dar se spunea că Ceauşescu nu mai are mult de stat în fruntea ţării, iar comunismul ar putea cădea.
- va urma -

(Articol preluat de pe www.andilaslau.com)

Primul vot pe care îl ratez

Azi nu mă duc la vot. Nici pentru alegerile europarlamentare, nici pentru referendum. Este primul scrutin pe care îl ratez. Nu pentru că nu aş avea timp sau că aş avea altceva de făcut. Ci pentru că nu vreau. Nu vreau să mai creditez în alb, cu ştampila “votat”, o clasă de politicieni care nu-mi mai provoacă altceva decât greaţă. Indiferent de nuanţa politică, portocalie-verde-roşie-albastră-galbenă, culoarea lor duce mai mult spre maroniu. Nu am încredere în ei. Şi de ce aş avea? Că de aproape 18 ani încoace, aceşti politicieni nu sunt în stare să găsescă soluţii. Se gândesc doar la bunăstarea lor – şpăgi grase, afaceri şi comisioane, manevre peste manevre. Pentru fraierul de rând, nimic. Nici măcar un dram de respect. Că să caute la Bruxelles asemnea personaje desprinse din Caragiale? Nu ne ajung conaţionalii care ne-au făcut neamul de râs în occident? Suntem în Europa doar cu numele, că ni s-a dus buhul de la faima proastă pe care singuri ne-am făcut-o, ca ţară, începând cu conducătorii pe care tot (unii dintre) noi i-am votat.
Mai avem mult până vom ajunge cu adevărat la civilizaţie. Ca să trăim în democraţie, trebuie să depăşim tranziţia asta nenorocită, pe care de 18 ani încoace o numim “democraţie originală”. Despre votul uninominal, nu pot spune că nu ar fi o soluţie bună. Dar nu în România şi nu acum. Pentru că ne-am trezi că toţi imecilii văzuţi la televizor vor fi propulsaţi, cu o ştampilă, pe fotoliile confortabile din Parlament. Vă daţi seama ce-ar ieşi? Să ne facă legi toţi cântătorii la playback, pornostarurile, ciobanii plini de fariseism, ultranaţionaliştii, criptocomuniştii, securiştii foşti şi actuali, poate chiar şi fotbaliştii care nu sunt în stare să mai joace pe teren, etc. O asemenea rezervaţie de imbecili ne-ar arunca ţara în epoca de piatră a democraţiei. Uninominalul funcţionează într-o ţară normală, cu politicieni normali. Nu la noi. Nu acum. Mai întâi ar trebui să tragem apa la closetul istoriei, peste toţi Caţavencii, Trahanachii şi Tipăteştii decupaţi, parcă, din operele lui Caragiale. Abia după ce scăpăm de această generaţie politică ratată, putem merge la urne să punem ştampila pe oameni, nu pe liste făcute precum pomelnicele de la înmormântări.
PS 1. Asta este părerea mea. E votul meu de blam pentru toată clasa asta politică. Nu vreau să influenţez pe nimeni. Doar să îndemn la puţină reflecţie.
PS 2. Răspund, prin această postare, răspund şi la leapşa Sorinei Matei lansată blogosferei mediatice. Şi o dau mai departe, tuturor celor care vor să comenteze pe marginea acestui subiect.

UPDATE (26 noiembrie 2007, ora 12.00)
Ieri, doi din trei români cu drept de vot au stat departe de urne. Am fost unul dintre ei. Şi NU regret. Sunt curios cât de jos ar trebui să ajungă participarea la vot pentru ca politicienii să ia în seamă poporul. Să îşi dea seama că nu cetăţenilor le lipseste interesul faţă de viata politică, ci tocmai lor, politicienilor, le lipseşte interesul pentru cetăţeanul care le este util doar la urne. Poate că au învăţat, în sfârşit, că la nepăsare se răspunde tot cu nepăsare…

(Articol preluat de pe www.andilaslau.com)

Îmi doresc… să nu imi doresc…

13 noiembrie 2007. Astăzi mai las în urmă un an. Din viaţă. Un an în care am făcut destul de multe. Dar nu destule. Nu mă pot lăuda cu realizări importante sau schimbări majore. Dar sper să reuşesc asta de acum înainte. Poate chiar în acest nou an de viaţă. Ar putea fi unul de cotitură. Sau nu.
Principalul meu scop este să continui să-mi fac meseria de reporter. Poate chiar mult mai bine decât până acum. Ştiri mai multe şi mai bune, care să facă audienţă şi, eventual, să mai schimbe cu ceva în bine viaţa de zi cu zi a românilor. Şi, în măsura în care timpul mi-o permite, să duc mai departe acest blog, “Gânduri (pre)meditate”. Sper să pot să îl fac mai bun. Să conţină nu doar ştiri, ci şi… gânduri. Deşi aceasta a fost motivul pentru care am ales titlul, m-am lăsat luat de val şi nu m-am ţinut de planul iniţial. Dar timul nu e trecut…
În adolescenţă aveam multe vise şi mari speranţe. Acum, însă, nu mai visez atât de mult. Trecerea anilor m-a făcut mai pragmatic, dar şi mai hotărât. Pentru viitor, fie el apropiat sau îndepărat,nu mi-am programat nimic precis. Nu am deadline-uri sau planuri care trebuie duse la îndeplinire până la un anumit moment. Nu visez, nu prognozez, nu anticipez. Prefer să trăiesc la timpul prezent. Astăzi. Acum. Nu ieri, nu mâine. Iar ca să nu fiu dezamăgit, pentru noul an de viaţă îmi doresc… să nu imi doresc nimic…

(Articol preluat de pe www.andilaslau.com)

Tabloidizare in integrum

În ultimii 18 ani, România a trecut prin multe schimbări. La fel şi mass-media, care a fost nevoită să se adapteze schimbărilor radicale ale obiceiurilor de consum. Am ajuns o societate capitalistă, de consum. Ne-am europenizat. Putem consuma, la liber, tot ce n-am avut în timpul dictaturii.
Audienţele şi tirajele spun totul. Românii nu mai vor ştiri complicate, greu de digerat. Vor spectacol. Spectacolul vieţii. Sau spectacolul ştirilor. Tragedii, explozii, crime, accidente rutiere, nenoriciri de toate felurile, violenţă, sânge, lacrimi, drame, mizerie, circ politic, etc. Într-un cuvânt: senzaţionalul. În presa scrisă, succesul faptului divers în faţa informaţiei relevante se poate vedea cât se poate de clar. Tabloidele au cele mai mari tiraje, care cresc de la o zi la alta, pe când publicaţiile care se autointitulează “de referinţă” au tiraje din ce în ce mai minuscule, numai bune de dus pe un braţ. La fel e şi cu televiziunile. Au luat modelul ziarelor, iar tabloidizarea le-a adus audienţă. Pentru că piaţa a dovedit cât se poate de clar: senzaţionalul vinde.
Ultimele barometre de audienţă TV au arătat clar că imaginile spectaculoase, scandalurile mondene, bălăriile lui Gigi Becali, manelizarea ieftină, batistele pline de lacrimi, dramele sociale, telenovelele cu iz de romantism low-budget, dar şi pseudo-procuratura şi pseudo-tribunalul moral de la OTV în arhi-mega-cunoscutul caz “Elodia” au captivat atenţia românilor de la oraşe. La polul opus, talk-show-urile prafuite sau pline de scandaluri politicianiste nu mai atrag prea mulţi români. Iar trendul este în scădere. Sau, în cel mai fericit caz, în stagnare.
De ce? Care este explicaţia? Asta vor românii. Şi nu doar ei. Spectacolul senzaţionalului se vinde la fel de bine în SUA, Marea Britanie, Italia, Germania, Spania, etc. Senzaţionalul este uşor digerabil, dar dacă nu este menţinut în atenţia publicul îşi arată efemeritatea. Şi aioci intervine arta ambalării produselor. Diferenţa e doar de nuanţe şi de nivel. Cât de jos ne coborâm pentru audienţă? Unde e limita între divertisment şi circ ieftin, între spectacol şi datul în spectacol? E atât de sublimă, încât nu de puţine ori se sare peste ea. Mă întreb retoric încotro se întreaptă presa românească…

(Articol preluat de pe www.andilaslau.com)

"Blog Action Day" pentru un mediu mai curat

Astăzi este Blog Action Day, ziua în care bloggeri din toată lumea se unesc pentru a evidenţia o problemă importantă – mediul inconjurator.
Nu m-am gândit la un subiect nou pentru această zi. Am preferat să vă readuc în atenţie câteva dintre problemele de mediu semnalate în ultimele luni:
» Terasele din IOR dispar una câte una
» Mazăre plantează… vapoare. Şi taie copaci.
» Poluarea se vede… din satelit
» Bucureşti, capitala gunoaielor
Sper că această acţiune a blogosferei va avea un efect de sensibilizare a opiniei publice internaute cu privire la tot ce ignorăm, zilnic, în jurul nostru.

(Articol preluat de pe www.andilaslau.com)

Adio, Moţu Pittiş

Am aflat, în urmă cu puţin timp, o veste foarte tristă. Florian Pittiş nu mai e printre noi. Şi-a dat sufletul în această după-amiază, la ora 15:15, la Institutul Oncologic Fundeni. Fusese internat în stare gravă la începutul acestei săptămâni, suferind de cancer la prostată. “Moţu” avea 63 de ani, iar vocea lui inconfundabilă a încântat generaţii întregi.
“Conceptia mea este «Carpe diem!», deci nu exista ieri, nu exista maine, eu imi traiesc numai clipa”, spunea Florian Pittiş acum un an şi ceva, într-un interviu acordat Jurnalului Naţional.
Mi-e greu să spun mai multe despre un om pe care îl respect. Îi mulţumesc din suflet pentru că am avut privilegiul să-l cunosc personal.
A plecat prea devreme, mult prea devreme, când noi românii aveam aşa mare nevoie de el…
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
++ Florian Pittiş: Adio, deci pe curând! (Antena 3)
++ Muzica lui Florian Pittiş (Radio3.net)
++ “Un pic de România” Ducu Bertzi & Florian Pittiş (3 iunie 2007) (Radio3.net)
++ Fotoreportaj despre Florian Pittiş (Jurnalul Naţional)

(Articol preluat de pe www.andilaslau.com)

Vii cu vii, morţii cu… ratingul

În peisajul audioviziual românesc din ultimii ani, morţii sunt cea mai bună sursă de audienţă. Asta poate constata orice posesor de televizor dotat cu cablu, care are rabdarea sa faca zapping prin jurnalele de ştiri. De câteva zile încoace, nu e post de televiziune care să nu dedice minute, zeci de minute sau chiar ore pentru ştiri şi materiale legate de moartea Patriarhului Teoctist, dar şi de implicaţiile acesteia, cine va fi succesorul, ce lupte intestine se duc în rândurile Bisericii Ortodoxe Române, etc. (…)
Un cunoscut post tv a supralicitat, lansând întrebarea dacă Teoctist ar trebui sau nu canonizat. Alţii lansează acuze grave la adresa unui om care nici măcar n-a fost îngropat. E prea mult, deja. Dacă stai să citeşti comentariile de pe forumuri, constaţi că lumea s-a săturat până peste cap de toată telenovela asta. Nu suntem chiar o naţie de cioclii, se vede, dar ştirile cu şi despre morţi fac audienţă. N-are rost să mai mire pe nimeni de ce un post ca OTV a reuşit să-şi fidelize publicul cu priveghiuri, înmormântări şi parastase. Din fericire, eu unul nu mă mai uit la aşa ceva. Şi mulţi dintre români procedează la fel. Mă între, însă, cât de jos se poate coborî când vine vorba de popularizat răposaţii pe sticlă. Oare vor coborî unii până şi în groapă, să filmeze cum se aruncă pământul, dar de jos în sus? Orice ar fi, vom trăi şi vom vedea. Pentru că, atunci când vom pleca spre lumea celor drepţi, nu e exclus ca drumul cel de pe urmă să treacă prin faţa camerelor de luat vederi. Dar asta numai dacă avem parte de un final destul de spectaculos.

(Articol preluat de pe www.andilaslau.com)

A fost odată… un festival

Festivalul de Artă Medievală de la Sighişoara. Mai mult decât un eveniment. O stare de spirit. Am trăit-o ani de-a rândul. Îmi aduc aminte, cu nostalgie, de clipele plăcute trăite în cetatea medievală. Mă refer la vremea în care, trei zile pe an, Sighişoara era locul unde se adunau rockerii din Transilvania şi nu numai. De câţiva ni buni încoace, acea atmosferă a dispărut. Chipurile, ca să salveze cetatea de “agresinuea” purtătorilor de plete, edilii sighişoreni au scos definitiv rock-ul din cetate. Şi din oraş. De atunci, spiritul Festivalului n-a mai fost acelaşi. Cel puţin pentru mine. Rămân amintirile plăcute despre ceea ce a fost şi gustul amar pentru ceea ce a rămas. O manifestare comercială, fără pic de suflet.

(Articol preluat de pe www.andilaslau.com)