Dependenţa de muncă

Deşi sunt într-o mini-vacanţă şi, teoretic, ar trebui să mă bucur de nişte zile departe de ştiri, simt că nu-mi găsesc locul. Încă de noapte trecută, când Bucureştiul începea să fie îngropat în zăpadă, simţeam că înnebunesc. Nu îmi doream decât un singur lucru – să fiu la muncă, să merg pe teren şi să fac ştiri prin zăpada care trecea de genunchi. Dar aveam o mulţime de treburi de rezolvat, amânate de dinainte de sărbători. Am simţit altfel zăpada asta. Ca un simplu bucureştean, care se chinuia să răzbată printr-un oraş înzăpezit. Autobuzele pline, înghesuiala din metrou, tramvaiele care nu circulau, maşinile înzăpezite, trotuarele troienite precum cărările de munte – toate mă făceau să simt, pe pielea mea, ceea ce a făcut obiectul jurnalelor de ştiri de pe toate televiziunile. Pe de altă parte, mă bucuram ca un copil când vedeam fulgii mari care cădeau încontinuu. Iar cei mici se bulgăreau de zor, în spatele blocurilor gri, şi făceau oameni de zăpadă. Un peisaj de basm pentru cei mici şi de coşmar pentru cei mari.
Mi-a rămas, însă, o senzaţie frustrare. Pentru faptul că nu eram pe teren, la fel ca şi mulţi dintre colegii mei. Ştiu că nu le-a fost deloc uşor, dar îi invidiam. Am realizat, a nu ştiu câta oară, că sunt dependent de muncă. Că trăiesc pentru ştiri. Astăzi am fost furios pe mine că nu am avut “în dotare” decât un telefon mobil cu cameră foto, şi ăla cu bateria descărcată. Cele câteva poze pe care le-am făcut sunt postate mai jos sau aici, în rezoluţie mai bună. Dar aş fi dat orice să am o cameră video la mine. Să pot filma cum se chinuie oamenii să răzbată prin troiene. Dar imaginile care mi s-au derulat astăzi prin faţa ochilor n-au nicio valoare. Pentru că nu au fost imortalizate de obiectivul camerei de luat vederi.

(Articol preluat de pe www.andilaslau.com)